Decalog

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

.

„Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt… Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă… Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră.

Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.


Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

.

.

„În centrul cărţilor lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzchean, ci tocmai omul obişnuit, suma de calităţi şi defecte, patimi şi slăbiciuni, îndoieli şi angoase. Oricine se poate aşadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieşit din seria biologică. Pe peron suntem noi.
Gravitate fără morgă; asumare si autoangajare; mize înalte şi blestematele probleme insolubile ale individului şi ale comunităţii; sensibilitate şi conştiinţă; anxietate şi aspiraţie către echilibru; fragilitatea eului şi, ca formă de apărare, proiectarea într-un câmp anistoric al valorilor tari; o ideaţie atât de bogată şi de vie, cuprinsă în tipare de “inviolabilitate” sintactică…”

Daniel Cristea-Enache

Să aveţi poftă


Nebun de alb

– Aţi plâns pentru dragostea unei femei?


„- Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plâng nu sunt bărbaţi.

Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plângi, dar nu te laşi văzut”. Tata plângea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc.

Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tâmpiţilor, eu nu sunt bărbat, eu, care am un copil, şi sunteţi voi, care fumaţi?!”.

Aşa şi eu. Nu cred că plânsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plângi. Dar dreptul la plâns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.”

Adrian Păunescu


.

Nebun de alb

.

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale.

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la caldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă.

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.


Adrian Păunescu

De lut

.

M-am trimis Dumnezeu, un om de rând, să nu fiu singur, pe pământ.

(om de lut cu gura lui mare, c-o vorbă se-alină, cu alta se doare)

.
.
Îţi lipseşte unul sau mai multe simţuri, spre exemplu văzul sau auzul. Eşti privat de o mână, un picior sau orice altă parte a corpului care este necesară pentru a îndeplini ‘normalitatea’. Deţii un retard sau eşti socotit bolnav psihic.

.
– Asta numesc oamenii handicap, iar cei enumeraţi au devenit ceea ce oamenii numesc, persoane dezavantajate într-o societate.
.
Sunt ceea ce sunt, un retard faţă de unii şi geniu în comparaţie cu alţii. Sunt slab pentru mulţi, însă obez privind în partea opusă. Sunt orb şi surd şi mut şi nici gust sau miros nu am faţă de cei care au parte mai mult decât ‘normalitatea’ o cere (orice naiba vrea să însemne normal-ul ăsta).
Personalitate de răzvrătit, dar şi laş în acelaşi timp. Sunt dezgustat, pasionat, respectuos, neglijent, grijuliu şi-mi bag picioarele în ea de treabă. Câteodată sunt de o seriozitate crâncenă ce dă în jenant, iar uneori am nişte glume în mine de tot rahatu’. Sunt politicos, diplomat, urât, frumos şi jignitor.

.
Sunt ceea ce sunt, opusul vostru şi identic. Capăt viaţă, dau naştere, ucid şi mor. Sunt plin de defecte fizice şi psihice şi morale, dar sunt imperfect, dar şi voi la fel. Sunt duşmănit şi am o pică pe ’ceilalţi’ de n-am cuvinte. Iubesc şi cateodată sunt dorit, doresc şi uneori am parte. Mă vait şi plâng şi-ndur şi-s cerşetor şi altruist şi egoist şi sufletist şi trădător şi salvator şi mincinos şi pacifist şi mă răzbun.

.
Şi atunci veţi spune că deţin o duzină de handicapuri, chiar dacă pentru mine acestea-mi sunt limite şi împliniri personale, chiar dacă şi voi aveţi parte de ele, deţinându-le doar într-o altă ordine, fruntaşe fiind, probabil, neasumarea acestor toate neajunsuri.
.
– Asta numesc oamenii handicap, iar ceea ce am enumerat a devenit ceea ce oamenii numesc, dizabilităţi ale societăţilor.
.
Dar găsesc acceptarea fiind incomparabilă cu orice am fost obişnuit, indiferent cât de firesc ar părea, deoarece aşa cum este posibil să mă bucur de momente şi persoane frumoase, implicit este necesar să fiu în stare să accept necazuri şi răutăţi, fără de care nu aş mai fi capabil să identific bucuriile, dar şi reciproca. Aşadar, îmi însuşesc, dezvolt şi asum părţile ‘negative’, decât să trec peste ele cu vederea, cu ochii închişi, muşamalizând, riscând acestea să se întâmple, ‘în lipsa mea’ oricum şi în orice mod.

.
De aceea există experimentat, nu învins sau câştigător; nivel de gândire în timp şi spaţiu, nu geniu sau prost; individualizare, nu frumos sau urât; imperfect şi nu persoană cu handicap sau om normal.

.
Astfel, îndrăznind să împart spaţialitatea prin mici şi mari, să separ ordinea prin sus şi jos, să divizez auzibilul prin ton şi sunet, să hotărâsc frumosul şi binele prin despărţirea urâtului de frumos şi a răului de bine şi sortând simţurile prin cu putinţă şi cu neputinţă, nu aş face decât să mă plafonez în continuarea celor, aproximativ, şase mii de ani deja parcurşi.
.
Eu numesc handicap să te trezeşti doar pentru că trebuie, să-ţi fie jenă să te accepţi în faţa nu ştiu cui şi mai ales să devi ceea ce consideră alţii că eşti. Să te duci la un birou care nu îţi place, să stai într-o relaţie doar din obişnuinţă şi mai ales să te căsătoreşti pentru că aşa este normal. Să respecţi o lege de teama pedepsei, să accepţi acea decizie care te apără de cei asemeni ţie şi mai ales să închizi ochii atunci când se schimbă regula jocului doar pentru că hotărârea a fost încălcată tocmai de legiuitori.

Intervievat de Dumnezeu

.

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi cu-n frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine, şi-mi zic:
– Ascultă frate, ascunde-ţi rana, uită c-ai fost rănit şi tu –
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică –
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: „Nu”

Ion Minulescu – De vorbă cu mine însumi.

– Promit.

.

Dumnezeu eşti tu, Dumnezeu sunt eu şi ei, Dumnezeu suntem noi toţi laolaltă, acelaşi suflu de energie, sursa entităţilor noastre, suma existenţelor.

Dumnezeu este ateu, Dumnezeu este credincios. Dumnezeu intuieşte, se teme, vrea şi refuză, suferă şi există, radbă şi se răzbună, dă naştere şi ucide, trăieşte, moare şi renaşte. Mă iubesc şi urăsc în egală măsură..

„Să te distrezi şi să ai relaţii cu femei sau cu băieţi nu este cu nimic mai mult un păcat decât să-ţi freci mâinile una de alta.”

Papa Bonifaciu al VIII-lea (1235 – 1303)

– Şi asta îţi promit.

.

Promite-mi că nu te vei căsători niciodată cu mine. Promite-mi că nu vom avea niciodată doi copii frumoşi. Promite-mi că nu vom ajunge niciodată un nume pe uşa de la intrare.

Restart (2005)

– Îţi promit!

.


.

Om de lut cu gura de floare, c-un gând liniştit şi altul ce doare