Nebun de alb

– Aţi plâns pentru dragostea unei femei?


„- Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plâng nu sunt bărbaţi.

Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plângi, dar nu te laşi văzut”. Tata plângea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc.

Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tâmpiţilor, eu nu sunt bărbat, eu, care am un copil, şi sunteţi voi, care fumaţi?!”.

Aşa şi eu. Nu cred că plânsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plângi. Dar dreptul la plâns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.”

Adrian Păunescu


.

Nebun de alb

.

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale.

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la caldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă.

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.


Adrian Păunescu

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. este superbă melodia, o cânt de ceva timp la chitară …

    Răspunde

  2. Posted by Alle on Ianuarie 11, 2014 at 4:14 am

    superba melodie,superba poezie..pt cei ce o inteleg cu adevarat 🙂

    Răspunde

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: