Archive for the ‘Caracterul uman’ Category

Intervievat de Dumnezeu

.

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi cu-n frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine, şi-mi zic:
– Ascultă frate, ascunde-ţi rana, uită c-ai fost rănit şi tu –
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică –
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: „Nu”

Ion Minulescu – De vorbă cu mine însumi.

– Promit.

.

Dumnezeu eşti tu, Dumnezeu sunt eu şi ei, Dumnezeu suntem noi toţi laolaltă, acelaşi suflu de energie, sursa entităţilor noastre, suma existenţelor.

Dumnezeu este ateu, Dumnezeu este credincios. Dumnezeu intuieşte, se teme, vrea şi refuză, suferă şi există, radbă şi se răzbună, dă naştere şi ucide, trăieşte, moare şi renaşte. Mă iubesc şi urăsc în egală măsură..

„Să te distrezi şi să ai relaţii cu femei sau cu băieţi nu este cu nimic mai mult un păcat decât să-ţi freci mâinile una de alta.”

Papa Bonifaciu al VIII-lea (1235 – 1303)

– Şi asta îţi promit.

.

Promite-mi că nu te vei căsători niciodată cu mine. Promite-mi că nu vom avea niciodată doi copii frumoşi. Promite-mi că nu vom ajunge niciodată un nume pe uşa de la intrare.

Restart (2005)

– Îţi promit!

.


.

Om de lut cu gura de floare, c-un gând liniştit şi altul ce doare

Decalog

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

.

„Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt… Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă… Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră.

Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.


Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

.

.

„În centrul cărţilor lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzchean, ci tocmai omul obişnuit, suma de calităţi şi defecte, patimi şi slăbiciuni, îndoieli şi angoase. Oricine se poate aşadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieşit din seria biologică. Pe peron suntem noi.
Gravitate fără morgă; asumare si autoangajare; mize înalte şi blestematele probleme insolubile ale individului şi ale comunităţii; sensibilitate şi conştiinţă; anxietate şi aspiraţie către echilibru; fragilitatea eului şi, ca formă de apărare, proiectarea într-un câmp anistoric al valorilor tari; o ideaţie atât de bogată şi de vie, cuprinsă în tipare de “inviolabilitate” sintactică…”

Daniel Cristea-Enache

Să aveţi poftă


Nebun de alb

– Aţi plâns pentru dragostea unei femei?


„- Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plâng nu sunt bărbaţi.

Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plângi, dar nu te laşi văzut”. Tata plângea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc.

Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tâmpiţilor, eu nu sunt bărbat, eu, care am un copil, şi sunteţi voi, care fumaţi?!”.

Aşa şi eu. Nu cred că plânsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plângi. Dar dreptul la plâns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.”

Adrian Păunescu


.

Nebun de alb

.

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale.

Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la caldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă.

Pe urmă vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericita rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie.


Adrian Păunescu